Categorie: Poezii

Doamne, pentru toată sărăcia sfântă,
Pentru calea alba în singurătate,
Pentru istovirea cărnii sfâșiate,
Pentru cuiul care-n palme mi se-mplântă.

Pentru strălucirea lacrimii curate,
Pentru dorul tainic, care-n suflet cântă,
Oasele sărmane bine Te cuvântă,
Pentru toate-acestea, Doamne, pentru toate.

Pentru că Tu, Doamne, ești nespus de mare,
Pentru că Ești Unul în desăvârșire
Pentru ca Ești Însuți vatră de iubire.

Soare de dreptate, blândă desfătare,
Pentru că ești slavă, milă și-ndurare,
Pentru toate acestea, Îți aduc mărire.

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 18)

Categorie: Poezii

Tu, suflet al meu, mai ții tu minte?
A fost o clipă: Domnul făurise
Fiinţa ta... Cu aripile-nchise,
Te odihneai in mâinile Lui sfinte.

Ai tresărit din somnul tau de altădată
Căci dragostea din hăuri te chemase.
Cuvântul ei atât de plin sunase,
În dimineaţa aceea-mpurpurată.
Ai înţeles atunci atâtea taine,
Pe care, astăzi, le-ai uitat pe toate.
Erau prea mari si nu-ncăpură, poate
În cutele sărmanei noastre haine.

Un Înger te luă din mâna sfântă
A Domnului - și mila îl cuprinse,
Căci tremurai - oricât de blând de atinse,
Ca puiul mic din cuib, când se-nspăimântă
De șuierul de șarpe-n apropiere.
Dar Îngerul nespus de lin răsfrânse
Asupra-ți haina milelor - și plânse,
Înfiorând adâncuri de tăcere...

Cuvântul Veșnic te-a chemat pe nume.
Și Îngerul, în aripi desfăcute,
Ieși din umbra celor neștiute,
Plutind în largul zărilor spre lume.
Tu nu mai știi, cum fu aceea plutire,
Dar se făcea c-ați coborât o scară,
Atâtea mii de trepte se urmară,
Ducând tot mai afund, mai jos, spre fine...

Te-nvăluise mila, ca o ceață,
De n-ai simțit că Îngerul plecase.
Și te-ai trezit... Dar cine te-mbrăcase
În caldă pâlpâire de viață?

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 14)

Categorie: Poezii

Cuvintele, pe care nu le-am spus,
Sunt tot atâtea trepte ce pogoară,
Cu sufletul tot mai adânc, m-am dus,
Pe treptele tăcerii, ca pe-o scară.

Ca-ntr-un cuprins de peșteră boltit,
M-am coborât în lumea nerostirii,
Și-n cutele de piatră i-am gătit,
Acolo-n fund, un ascunziș Iubirii.

Cuvintele pe care nu le-am spus,
Sunt tot atâtea trepte de tacere:
Adânc în mine, mai adânc m-am dus,
Acolo, unde orice vorbă piere.

De-acolo, din limanul necuprins,
Din lumea fără mal a nerostirii,
Pe treptele tăcerii s-au prelins|
Din ascunziș, luminile iubirii.

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 13)

Categorie: Poezii

Iubirea mea şi singurul meu dor,
Tu, flacără de-argint, cu raze blânde;
Tu, pâine coaptă-n tainicul cuptor
Merinde pentru suflete flămânde;
Ciorchinul greu cu bobul luminos,
Şi spic crescut în tarina cea vie;
Potir ales, umplut cu vin spumos,
Iisuse Doamne, milostiv fii mie!

Durerea mea şi dulcele meu chin,
Tu, mieluşel în vizuini de fiare;
Dulceaţă revărsată din pelin
Mărgăritar al apelor amare;
Tu, desfătarea Crucii în ascuns,
Tu, sfânta neputinţelor tărie;
Dorinţa, ţinta mea de neajuns,
Iisuse Doamne, milostiv fii mie!

Podoaba mea, izvor de frumuseţi,
Tu, haina mea de raze mătăsoase,
Cunună scumpă cu sclipiri de preţ,
Tu, cântecul cu vorbe luminoase;
Tămâia care arde spre jertfiri,
Tu candelă de aur şi făclie;
Tu floarea linei mele stihuiri,
Iisuse Doamne, milostiv fii mie!

Prietene şi mire prea iubit,
Tu, mâna bună şi mângâietoare;
Dă Tu odihnă trupului trudit,
Şi sufletului ars îi dă răcoare;
Întinde braţul tămăduitor;
Să-mi vindeci Bune, inima pustie;
Tu, Cel ce Eşti toate tuturor,
Iisuse Doamne, milostiv fii mie!

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 19)

Categorie: Poezii

(Dintr-un ceaslov vechi)

Neputincios e graiul meu, Preabună,
Să tălmăcească multa Ta putere.
Ci-n vorba mea Tu fă să curgă miere,
Şi stih de foc să-mi lunece pe strună.

Ca să te cânt pe Tine, Preacurată,
Dă rostului meu, tainice podoabe;
Te-ndură şi plecatei Tale roabe,
Să-i fie buza binecuvântată.

Primeşte-mi ruga, Pururea Fecioară,
Acum, în ceasul cel de dimineaţă,
Ridic-al vremii văl de aspră ceaţă,
Şi mâna Ta pe ochii mei pogoară.

Să pot vedea oricând a Ta mărire,
În raiul Tău de dincolo de stele.
Dar mult prea slabe-s graiurile mele
Să-ţi cânte Ţie stih de mulţumire.

Ci dă-mi să merg în urmele-Ţi sfinţite,
Să-mi fie calea fără de prihană,
Să-mi fii Tu, Doamnă, adăpost şi hrană
Tu bucuria inimii smerite.

Ca ochii sufletului să te vadă,
Cămara nunţii pururea curată,
Comoara cea de veci nedeşertată,
Pe Tine, pom cu luminoasă roadă.

Şi duhul meu să se adape iară
Din vinul bucuriei cei de taină;
Să-mbrace iarăşi strălucita haină,
Ca slavă nouă să-Ţi aduc, Fecioară.
Şi zi de zi, să-mi plec genunchii, Sfântă,
Ca să slăvesc puterea Ta cea mare,
Precum în ceruri, dincolo de zare,
Toţi drepţii, Doamnă, bine te cuvântă.

Şi când va fi să vin de veci la Tine,
Primeşte-mă cerească împărăteasă,
Să-mi fie duhul floare de mătasă,
Ţesută-n poala Ta cu raze line.

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 21-22)

Categorie: Poezii

Dormeai în luntrea mică. Și pornise
Un vânt năpraznic marea s-o despice;
Peste adâncuri limpezi să ridice
Troian de negre valuri. Înflorise

Pe ape spumă. Vântul zdrențuise
Vântrelele și brațele voinice
Abia țineau odgonul. Sta să pice
Catargul frânt; și cârma se-ndoise.

Ci Tu dormeai… și nu Te-ai fi trezit
De nu plângeau ai tăi, slăbiți. Și iată
Tu, Doamne, iar plutești ca-n altă dată.

În luntrea sufletului meu, uimit,
Că poart-adânc în sine, adormit,
Un Dumnezeu, pe marea-nviforată.

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 17)