Categorie: Poezii

În strălucirea zilelor de toamnă,
Cu tot belşugul lor de roduri coapte,
Cu bruma ce s-aşterne-n miez de noapte,
Cu ceaţa grea, asemenea tristeţei,
Ce-nvăluieşte ceasul dimineţei,
Şi-mbracă-n falduri mari întreaga fire,
Văd chipul Tău plecat spre Adormire,
A frumuseţilor cerească Doamnă.

În adevăr, rodită şi virgină,
În sânul tău, ca-n brazda cea mai sfântă
Un spic de aur, tainic se împlântă.
Iar faţa ta, de zâmbet luminată,
Mi-aparte ca o miazăzi curată,
În care suferinţa, ca o ceaţă,
Umbreşte ochii grei şi plini de viaţă,
Încercuind cereasca lor lumină.

Eu te salut, divină plinătate,
Aharurilor sfântă visterie!...
Asemenea cu toamna aurie,
Revarsă peste-ntreaga omenire
Belşugul rodurilor de iubire,
Şi satură-ne foamea sufletească,
O, dă-ne pâinea nouă şi cerească,
Crescută-n brazdele nesemănate!

Întinde-ţi, noapte, acoperământul,
Să nu mai vadă ochii mei pământul.
Sub adăpostul tău cel tăinuit
Să fug din lume, către cel iubit!

Întinde-ţi, noapte, cortul fără stele,
Să fii iatac închis iubirii mele.
Tu sună-ţi lin a umbrelor Psaltire,
Căci iată, vine Prea Iubitul Mire.
Şi-n cutele de linişte sihastră,
Să tăinuieşti de toţi iubirea noastră.

A desfătării sfinte mărturie,
O, noapte fi-mi prielnică şi mie.

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 127-128)

Categorie: Poezii

Am trimis departe gândurile mele,
Să-şi desfacă-n larguri albele vintrele,
Să plutească-n zarea negrului ocean,
Unde creşte vie floarea de mărgean.
Unde-n ape lucii, grele ca cleştarul,
Sub zăvor de taină, stă mărgăritarul.
Sunt în larg ostroave verzi şi desfătate,
Unde cresc în codri lemne aromate,
Şi în ape negre se răsfrâng palmieri,
Adâncindu-şi vârful în celălalt cer.

Gândurile mele le-am trimis departe,
Dar din zarea largă s-au întors deşarte..
N-au adus nici perle limpezi, nici mărgean,
Şi nici roduri rare de peste ocean.
Gândurile mele s-au întors în port,
Triste, goale, negre, un convoi de mort.
Cu vintrele rupte s-au întors sfărmate,
Fără-ncărcătură grea de aromate...
Spre ostrovul tainic, dincolo de zări,
Gândurile mele au plutit pe mări,
Au plutit departe, nopţi şi zile-n rând,
Un ostrov de taină veşnic căutând.

S-a întors în mine gândul istovit,
Dar, ostrovul tainic nu l-au mai găsit...

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 128)

Categorie: Poezii

Doream cu dor o altă primăvară
Cu flori, ce nu se ofilesc în veci,
Cu adiere de mireasmă rară,
Cu prund mărunt de aur pe poteci.

Doream cu dor să-mi desfătez privirea,
În zorii unui veşnic răsărit
Şi ochii mei să vadă strălucirea
Acelei zile fără asfinţit.

Doream cu dor să văd îmobocirea,
Mlădiţei cei cu rodul minunat,
Din care s-a născut pe veci iubirea
Cea fără de durere şi păcat...

Mă sting de dorul primăverii calde,
Al cărui palid chip îl văd sosit;
Vreau să păşesc prin iarba de smaralde
Cu Cel pe care veşnic L-am iubit...

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 129)

Categorie: Poezii

Cu braţul meu de-notător,
În valuri mă avânt
În fund de ape mă cobor,
Departe pe pământ.
Şi Oceanului îi sparg,
Cu trupul meu, cleştarul;
Neînfricat m-avânt în larg,
Să caut mărgăritarul.
Mărgăritarul alb, rotund,
Curat ca o minune,
Stă luminos, colo-ntr-un fund
De beznă şi genune.
Eu mă cobor tot mai adânc,
Vâslind sub negre ape,
Spre adâncime mă arunc,
Aproape...mai aproape.
Mă prind în lanţul lor sărat,
Strâns - algele marine
De carnea mea s+au încleştat,
Peşti cu porniri feline.
Ci nu mă pot opri din drum,
Nici să-mi frâneze-avântul;
Vuieşte-al apelor duium,
Şi am uitat pământul.
În mii de feţe colo-n fund,
Rânjeşte moartea slută,
Eu spre adâncuri mă afund,
Prin apa grea şi mută.
Ci iată, colo-ntr-un pahar,
Crescut din carne vie,
Răsare un mărgăritar,
Unicul într-o mie.
Eu îl culeg în palma mea,
Îl sorb din ochi cu sete,
Şi las albeaţa lui de nea,
O clipă să mă-mbete.
Dar n-am voit să-l văd lucind,
Cu altele-ntr-o salbă,
Şi nici în baluri scânteind,
Minunea asta albă.
Era unicul mult dorit.
Şi fără de pereche,
N-am vrut să văd cum stă lipit
De-un gât sau de-o ureche.
El, ţinta-ntregii mele vieţi,
N-am vrut să-mpodobească,
Cu strălucirea lui de preţ,
O mână omenească.
N-am vrut să fie aruncat,
În cruntul joc de patimi,
Şi albul lui să-l văd pătat,
Cu sânge şi cu lacrimi.

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 130-131)

Categorie: Poezii

Colo, spre amurg
Ploi de aur curg.
Ceru-i o lalea:
Tu, de unde-mi vii în zbor,
Răzleţită ca un dor,
Pasăre de nea?

-,,Colo-n depărtări,
Dincolo de zări,
Este-un loc curat,
Larg şi desfătat.
Unde ochi nu plânge,
Unde n-a curs sânge,
Unde glonţ n-ajunge;
Unde nu străbate,
Geamătul de frate,
Plânsul de vădană,
Oful de orfană
Unde prin fânaţuri,
Nu-s curse, nici laţuri,
Unde-i numai floare,
Umbră şi răcoare.
Că e loc curat,
Binecuvântat,
Plin de bucurie,
Până în vecie.
Loc de veselie,
Care nu se trece,
Ci în veci petrece.
Unde nici o rază
Nu mai înserează."

Pasărea de nea,
Fă pe voia mea,
Dorurile mele,
Zboară tu cu ele,
Dincolo de stele,
În ţările acele!

-,,Ba, că dorul tău,
Mare e şi greu!
Aripile mele,
Mări, sunt mititele,
Calea-i lungă foarte,
Şi nu pot să poarte,
Aripi mititele
Doruri mari şi grele!
Eu, de unde vin,
E numai senin,
Şi acolo nu-i,
Dorul nimănui!"

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 132-133)

Categorie: Poezii

Inima se zbate,
Ca codrul de vânt.
Ca frunze uscate
Lacrimi nesecate
Pică pe pământ.

Se-nvolbură dorul
Ca negura grea.
Gândul ca cocorul,
Către zări ia zborul,
Peste toamna mea.

Florile iubirii
S-au uscat în strat,
Horele simţirii,
Cântecele lirii
Lin au încetat.

S-a făcut tăcere
În adâncul meu.
Peste mângâiere
Picături de fiere
Picură mereu.

Brumele tristeţii,
Via mi-au bătut.
Şi-n amurgul vieţii,
Gândul bătrâneţii
Vifor s-a făcut.

Deznădejdea mută
M-a înfiorat.
Masca ei cea slută,
Ca o fiară brută,
Aspru m-a lătrat.

Mai veni-vor oare
În inima mea,
Primăvara, soare,
Cântece şi floare,
Răsărind în ea?...

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 134-135)