Categorie: Poezii

Acest poem dormea,
Ca floarea-n mugur,
Şi ca un mare flutur,
În crisalida lui de fire fine.

Aşa dormea de o vreme,
Şi ar mai fi dormit,
De nu venea să-l cheme
Un tainic asfinţit,
Ce-n suflet mi s-a oglindit,
A fulgerat şi-a strălucit;
Poemul s-a trezit.
Din mugurul crăpat
Flori vii au înflorit
Şi un flutur minunat,
Din crisalida lui s-a dezvelit
Şi a zburat.

Am vrut să-l chem iar înapoi,
Ca să rămână-n mine,
Dar a zburat,
Cu aripi moi,
Departe, pe căi line.

În mine însă dorm la rând
Mii de poeme-n muguri.
Şi mii de fluturi aşteptând,
Spre soare,
Sub cer senin să zboare.

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 136)

Categorie: Poezii

S-au scuturat în adieri,
Caisul şi glicina,
Şi tot ca-n alte primăveri
Mi-au nins cu flori grădina.

Ş tot ca-n anii ce-au apus,
Miresme-mbătătoare
Se urcă-n volburi tot mai sus,
Din fiecare floare.

În primăverile ce-au fost,
Priveam în jur străină,
Căci nu aflam în mine rost,
Vieţii din grădină.

Eu n-am putut să înteleg,
A gâzelor beţie,
Şi taina vieţii s-o dezleg,
În floarea din câmpie.

Dar azi, când simt adânci fiori,
Când inima-mi se zbate,
În suflet, ca pe câmp şi-n flori,
Văd taine-ngemănate.

În mine însă dorm la rând
Mii de poeme-n muguri
Şi mii de fluturi asteptând,
Spre soare,
Sub cer senin, să zboare.

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 137)

Categorie: Poezii

N-o fi acesta ultimul poem?
Îl cânt încet, înfiorând tăcerea...
Din ce străfund de nefiinţă-l chem,
Ca pe o liră înstrunând durrerea?
Acum, cântând preludiul meu de dor,
Atât de tare strunele-mi vibreză,
De văd cu ochii tremurul uşor,
Scăpat în întuneric ca o rază.

Se desfăşoară-n mersul ei măreţ,
Pe strune, mai departe, melodia;
În ritmul cînd domol, când săltăreţ,
Îmi picură din suflet poezia.
A picurat şi-apoi a curs potop,
A inundat în inima mea totul,
Şi a crescut şuvoiul strop cu strop,
Ducând cu el viaţa mea de-a-notul.

A fost poemul mare, ocean,
Şi a sunat din mii şi mii de valuri,
În el au fost ostroave de mărgean,
Şi scoici, ca nişte flori avea pe maluri.

Când am simţit poemul isprăvit,
Am intonat ,,Allegro triumfale".
Atuncea toate strunele au plesnit,
Şi-au scos un ultim vaiet lung de jale.
Acum, mi-e sufletul străin şi mut.
În viaţa mea au fost dureri destule,
Mi-e lira moartă, strunele au tăcut,
Şi mă gândesc la regele din Thule.

Din lira mea se leagă un blestem;
Şi versul meu, oricare-ar fi, îmi pare,
Că este veşnic, ultimul poem
Şi strunele-mi se rup la fiecare.

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 141)

Categorie: Poezii

Eu, Nicodim Bătrânul, sihastru şi monah,
Când petreceam odată, departe în pustie,
Am mers printre nisipuri spre zarea aurie,
Să aflu pe vreun frate, din neamul meu valah.

Cinci zile-am mers, şi iată, un ochi de apă vie.
Şi lângă el, un pustnic din ceata lui Allah.
Am înţeles îndată că-l cheamă El Mirah,
Şi are ani o sută trăiţi în pustnicie.

Am mers la el, în noaptea aceea neuitată,
El, pe Allah slăvindu-l, eu, pe Iisus al meu.
Şi fiecare-n taină, cu rugă neîntinată,
Cerea încredinţare de la Stăpânul său,
Că rugăciunea-i este primită-n cer, şi iată:
Cu foc de sus ne-ncinse, pe ambii, Dumnezeu.

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 139)

Categorie: Poezii

Din adânc a răsărit poemul...
Era plin de săruri amare,
Încâlcit cu ierburi de mare,
Plin de mâl şi de scoici lucioase,
Cum ieşea din valurile furioase.

Dar în dimineaţa-nsorită,
Întocmai ca o Afrodită,
A strălucit pe marginea eului meu,
Cu feţe multe ca un Proteu,
Ca o Anadiomene,
Şi-a strâns cosiţa cu lene,
Şi-a scuturat roua din gene,
Si s-a suit - aşa gol - pe tronul frumuseţii,
Umed - aşa cum ieşise din mare
Împărăţind peste strunele vieţii.

Şi poate să vie, alţii, acum,
Cu minţile numai cenuşa şi scrum,
Să-l cureţe de mâl şi de sare...
De nuferi şi de mărgăritare...
Că iată, într-o înserare
Din nou se scufundă în mare,
Şi iese iarăşi, divinul Poem,
Când eu, demiurgul, la viaţă îl chem.

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. )

Categorie: Poezii

Poemul meu e vechi, de opt milenii...
Poetul ,,Ramayanei" l-a cântat
În fum de mirodenii.
Thu-Fu şi Li-Tai-Pe mari l-au brodat
Cu fir de aur pe mătase;
Homer şi Sappho l-au scandat,
Pe malul mării luminoase;
În el, David s-a pocăit,
Au plâns în el Dindoma şi Elena;
În versu-i, Dante a călătorit,
Messer Petrarca a iubit;
Iar Trubadurul de la Sena,
Marchizei lui i l-a-nchinat,
Ca pe un trofeu...
Şi Byron a cântat poemul meu.
Iar acolo, sus, pe plaiul moldovean,
L-a zis cu foc din fluier un cioban.
Şi toţi şi toate,
Din harfe şi lire,
Cu numeşi fără de nume,
De când e poezia pe lume,
Au cântat cu iubire
Acelaşi şi singur poem,
În care şi eu astăzi
Râd şi zâmbesc şi gem.
Că iată, poemul acesta al meu,
A vibrat tot aşa pe harfa lui Orfeu,
Cum iese acum dintr-un vârf de stilou,
Strălucitor şi nou.
În stihurile lui plâng mii de poeţi,
Şi cântă şi râd şi iubesc;
Aceeaşi melodie au cântat-o,
În veacuri mii de interpreţi
Şi n-au epuizat-o.
În poemul meu toţi sunt vii, toţi trăiesc,
Cu tot ce-i etern şi profund şi omenesc.

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 140)