Maica Teodosia Lațcu
Pentru Tine Doamne

Poezii

În pacea lumii încă necreate,
Când nu era nici formă, nici culoare,
Când nu-ncepuse încă din vâltoare
Să iasă sori, planete înfocate,

În haosul de zări nelimitate,
Când lumea nu avea măsurătoare,
Erai, Iubire, atotcuprinzătoare,
În inima Treimii închinate.

Şi când în prăbuşirea de pe urmă,
Vor arde lumile şi va dispare
A stelelor nenumărată turmă,

Când va începe iarăşi lina stare
De pace şi tăceri ce nu se curmă,
Şi-atunci, şi-atunci vei fi Iubire mare...

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 27)

Cu sufletul spre Domnul am strigat:
,,Iisuse al meu de pacea Ta mi-e sete.
Mă ține lutul meu, de lut legat,
Și-n van vrea fierea lumii să mă-mbete.
Spre Tine merge dorul meu întreg,
La Ține-mi este orișice dorire.
Ci lasă-mă de lut să mă dezleg,
Să vadă sufletu-mi a Ta mărire.

Mi-e sete de odihnă, Doamne-al meu,
Mi-s mâinile și tălpile o rană.
Din coastă sânge-mi picură mereu,
În drumul de păcat și de prihană.
Primește-mi, Bune, sufletul stingher,
Găsește-mi Însuți locul de hodină,
Mă lasă astăzi să mă-nalț la cer,
Dezleagă-mă de haina mea de tină”

Si glasul Domnului grăi răspuns
,,Durerea ta mă sfâșie de milă,
Când plânsul tău la mine a pătruns,
Mi-a înflorit o rană-n piept, copilă.
Ridică-n slavă ochii tăi uimiți
Și-mi vezi durerea spinilor pe frunte;
Privește-n ochii mei de plâns topiți
Și-n palme vezi-mi chinurile crunte.

Eu n-am cerut atunci să vin în sus,
Deși Părintele ceresc mi-e Tată;
Din cupă am sorbit amar nespus,
Și cupa mea e-n veci nedeșertată.
Dar rana ta mă doare mai cumplit,
Pe cruce-am sângerat și pentru tine !
Te-am cunoscut din veci și te-am iubit,
Și-i grea povara dragostei depline”
Și-am îngânat, cu duhul umilit:
,,Primește-mă-n iubirea Ta cerească,
Și lasă, Doamne-n lutul istovit,
Dureri și răni în sânge să-nflorească”.

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 76)

Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer.
Cerne Maică, cerne,
Fulgii moi i-aşterne,
Nimeni să nu-i vadă
Urmă prin zăpadă.
Ce fiu va să nască.

Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Coboară, coboară
Preasfânta Fecioară;
Dar pe unde merge
Urma i se şterge,
Taina din vecie
Nimeni să n-o ştie.

Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Intră-n staul iată,
Maica Preacurată;
În staul de vite,
Pe paie strujite.
Să nu se cunoască
Ce fiu va să nască.

Lerui, Doamne, Ler.
Din înaltul Cer,
Cerne luna, cerne,
Raze albe-asterne,
Lumină cerească,
Din iesle să crească,
Razele-n zăpadă
Îngeri să le vadă,
Din înaltul Cer.

(Zorica Laţcu - Poezii, ediţia a II-a, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p. 85)

Te-am urmărit cu inima, Fecioară,
Cum urci din Nazaret spre Vitleim,
Nu vede nimeni cum în cale zboară
Cu aripi argintii un heruvim.

Te văd apoi cum treci, ca o străină
Pe străzile micuţului oraş...
Nu vede nimeni nimbul de lumină
Ce-nvăluie tot chipul drăgălaş.

Ticsită până-n vârf e orice casă,
Zadarnic baţi la poartă, e-ncuiat...
Nu vede nimeni cuta dureroasă
Ce-n fruntea Ta senină s-a tăiat.

Îţi simt durerea, Maică Prea Curată,
Pentru cei ce trufaşi Te-au gonit,
Ţi-aud departe vocea-ndurerată:
,,De ce cu Fiul Meu nu m-ai primit?"

Ci haide, intră-n staul. Te aşteaptă
Smeriţii boi şi viţeluşii blânzi.
Spre Tine oile grăbit se-ndreaptă,
Spre Tine cată mieii cei plăpânzi.

La cei smeriţi, care sufăr în tăcere,
Şi s-au făcut că boul răbdător,
La ei să vii cu mâini de mângâiere,
Şi să le naşti lor Prunc Mântuitor.

Şi la cei blânzi, ca mieii fără vină,
Cei ce ca oi plăpânde s-au făcut,
La ei vii, Fecioară de lumină,
Şi Pruncul dă-li-L să le fie scut.

O, vino, paşii lini Tu Ţi-i coboară
Adânc în taina duhului smerit
Şi-n staul, între oi şi boi, Fecioară,
Să naşti Prunc mic, pe Domnul Prea Slăvit.

(Zorica Laţcu - Poezii, ediţia a II-a, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p. 167)

Trei înţelepţi bătrâni, albiţi de zile,
Venit-au călărind pe trei cămile.
Cu mult alai, cu fală-mbelşugată,
Călăuziţi de steaua luminată.

Leiţi în fir de aur şi mătase,
Cei trei bătrâni pătrund încet în casă,
Şi-n colţul ei cel mai ferit găsesc,
Pe Maica Pruncului dumnezeiesc.
Ea toarce firul neted din fuior
Şi mişcă leagănul cu un picior.
Cât de simplă-n port Aceea care
Primeşte de la îngeri închinare.
Pe haină lungă fără strălucire,
Pogoară văl marama Ei subţire.
Doar străluceşte lin în părul Ei
Cunună măiestrită din scântei.
Nu ştiu: e leagănul acoperit,
Mişcându-se în colţul lui ferit,
E cântecul Măicuţei lui Iisus,
Sau poate cântecul cântat de sus?
Sau jocul de lumini cu umbre dese?
Ceva ce-aduce vrăji neînţelese
Încât bătrânii cei cărunţi se-nchină,
În faţa leagănului de Lumină.
Şi noi cu magii-n gând călătorim,
Şi Pruncului şi noi îi dăruim,
Tămâia rugăciunilor fierbinţi,
Şi aurul simţirilor cuminţi.
Şi dacă n-avem smirnă de iubire,
Noi Te rugăm, Stăpână, cu smerenie,
Tot Tu să ne trimiţi din cer de sus
Vreun bob; să I-l aprindem lui Iisus
Că-n fum de smirnă-nmiresmat să dea
Lăcaşul Tău cu străluciri de nea.

(Zorica Laţcu - Poezii, ediţia a II-a, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p. 153)

Suflete, de ce te zbaţi mereu?
Urli ca o fiară-nchisă-n cuşcă;
Dinţii de sălbăticiune muşcă,
Muşcă sângerând zăvorul greu.
Suflete, ai vrea să zbori la cer?
Bine ştii, că-i strâmtă colivia.
Îţi opreşte aripa - zglobia -
Cu zăbrele cenuşii, de fier.

Suflete, ţi-i dor să te înalţi?
Ştii că te loveşti de grinzi în creştet
Şi răsună jalnic lemnul veşted,
Când lovindu-ţi capul vrei să salţi.

Suflete, te-ajunse dor de Rai?
Bine ştii că-i calea nesfârşită:
N-ai în mână bâtă ţintuită,
Nici merinzi în traista goală n-ai.

Suflete, ţi-e greu să stai în laţ?
Te-mboldeşte aprig dor de ducă?
Nu te zbate. Bine ştii şi tu că
Sânge curge-n cuşcă, de te zbaţi.

Suflete, aşteaptă puţintel:
Vor pieri zăbrelele odată,
Va pieri şi cuşca-nsângerată
Şi vei fi-n lumină singurel.

Se vor rupe grinzile de lemn,
Gratiile de fier se vor deschide,
Şi-ai să uiţi de laţurile hâde,
Suflete, aşa ca la un semn.

(Zorica Laţcu - Poezii, ediţia a II-a, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p. 87)

Portret

Cerul poeziei pure

"Dacă cineva a atins vreodată cerul poeziei pure, acea persoană este fără îndoială domnișoara Zorica Lațcu."

Afirmație făcută de domnul profesor Dimitrie Popovici (1902-1952), istoric literar și comparatist român, profesor al Universității din Cluj, conform mărturiei doamnei Aspazia Oțel Petrescu.