Categorie: Poezii

Când Dante şi-a-nceput călătoria,
N-a cunoscut pe ,,Omul cu făclia".
Lumina a plutit, strălucitoare,
Croindu-i drumul larg peste vâltoare.
Făcând ca cel ce o purta în mână,
Mereu în întuneric să rămână.
Şi Dante-a mers, călăuzit de rază,
Pe făclierul neputând să-l vază.
Căci el, ţinând făclia înălţată,
Era-n afar˘ de dâra luminată.
Şi-au mers aşa, pân-au ajuns la cer,
Şi Dante-a cunoscut e Făclier.
Căci făclierul ce-l călăuzise,
Era poet, făuritor de vise.
Şi-a cunoscut că razele făcliei,
Se revărsau din zorii poeziei.

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 142)

Categorie: Poezii

Stau singură pe culmi nebănuite,
Şi-n jurul meu, pustii nelocuite.
În pustnicia mea, pe voi vă chem,
Făuritori ai marelui poem!

Veniţi, veniţi, cu lira sau cu dalta,
Cu fluierul, cu pana, cu chitara,
Struniţi cântarea, apucaţi unealta,
Pictaţi, tăiaţi în piatră de Carrara,

Cântaţi, zidiţi, sculptaţi, pictaţi,
În mii de feluri
Exprimaţi,
Acelaşi dor, ceâl simt şi eu,
Şi-l cânt mereu,
În versul meu.
Poeţi şi arhitecţi, compozitori,
Şi pictori, voi şi sculptori, o, artişti,
O, demiurgi, ai artei creatori,
Pe voi vă cheamă inima cu dor.
Voi toată firea o schimbaţi,
Materia voi o subtilizaţi.

Voi faceţi melodia din cuvânt,
Şi întrupaţi zeiţe pe pământ.
Că în mâna voastră, toate iau
Înfăţişări pe care nu le au.
Voi sunteţi cei ce transformaţi,
În aur tot ce apucaţi.

Salut, pleiadă de nemuritori,
Voi demiurgi, ai artei creatori,
Din orice secol şi din orice ţară
Cei ce sublimu-n artă îl creară,
Pe culme, sus, numai pe voi vă chem,
Să-mi intonaţi eternul nou poem!...

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 143)

Categorie: Poezii

Vorbind cu ochii mei ades le-am spus:
,,Nu mai priviţi mereu spre ceruri, sus.
Priviţi mai mult în jos înspre pământ,
Să înţelegeţi toate câte sunt.
Priviţi la lanul aurit, bogat,
La codrul cel bătrân şi-ntunecat,
La r-ul limpede, ce saltă-n val,
La turma care paşte colo-n deal,
Priviţi şi omul aspru şi-ndârjit,
În lupta lui din veac, nebiruit,
Cu munca lui, şi piatra o înmoaie,
Şi firea de orice văluri o despoaie.
Privind acestea, să vă desfătaţi,
Şi sus la cer, să nu vă mai uitaţi,
Căci ce vedeţi acum, privind în jos,
Întrece cerul cel mai luminos!"
Vorbind cu ochii mei, aşa le-am spus.
Zadarnic!...Ei privesc mereu în sus:
Căci dincolo de cerul fără nor,
Ei văd alcelor de aici izvor...

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 144)

Categorie: Poezii

În ceasurile lungi de rugăciune,
Când arde viaţa mea ca o făclie,
Când mă topesc în flacăra cea vie,
Ca să plinesc a dragostei minune.

Stă sufletul tăcut şi nu mai ştie
De ce cuvintele îi par nebune;
Şi-n loc de stihuri nu mai poate spune,
Decât numele tău prea scump, Marie!

Îl murmură mereu cu gust de miere,
În cântec lin de dincolo de fire,
Mai dulce decât orice mângâiere;

Mai desfătat ca orişice iubire,
Mai tainic decât orişice tăcere,
Mai strălucit ca orice preamărire.

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 145)

Categorie: Poezii

Iubirea mea, Tu crinul meu de foc,
Tu floarea-n flăcări, cu miresme bune,
Tu, mir de preţ, mănunchi de busuioc,
Şi taină care nu se poate spune;
Iubire, val de apă preacurată,
Învăluire lină de lumină;
Puternică şi blândă totdeodată,
Iubirea mea, tu, linişte deplină;
Iubire, lumea mea de frumuseţi,
Tu, nesecat izvor de plăsmuire;
Eu te+am vestit pe tine-n dimineţi
Şi-n fapt de seară te-am slăvit, iubire.

Iubire, jertfa arderii de tot,
Tu chinul sfânt al Crucilor slăvite,
Iubirea mea, a tâlcui nu pot,
Dulceaţa mult-a rănilor primite;
Iubire, paşi de sânge, care suie
Cărarea dintre două povârnişuri;
Iubire, palma albă prinsă-n cuie
Şi fruntea strânsă-n spinii din hăţişuri;
Durerea drag-a-ntregii mele vieţi,
Tu, singura şi veşnica-mi dorire;
Eu te-am vestit pe tine-n dimineţi
Şi-n fapt de seară te-am slăvit, Iubirea!

Iubirea mea, tu, care eşti din veac,
Şi însăţi eşti izvor de veşnicie;
Dă-mi mie, dar, sărmanei, să mă-mbrac,
Cu haine de lucire pururi;
Tu porţi în tine lumea şi tăria,
Te mişti şi neclintit în mine stai;
Tu ai în mână clipa şi vecia,
iubirea mea, Tu poţi să mi le dai;
Şi rupe-mi ale trupului peceţi,
Ca să topesc în tine-a mea zidire,
Căci te-am vestit pe tine-n dimineţi
Şi-n fapt de seara te-am slăvit, Iubire!

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 15?)

Categorie: Poezii

Când El suia cu trudă pe Golgota,
Tu l-ai urmat, uitată în popor.
Și nimeni n-a știut că două trupuri
Se frâng, spre mântuirea tuturor;
Și nimeni n-a văzut, că patru palme
Se-ntind pe lemn și-n cuie că se bat,
Că două capete se-ncununară
Cu spinii grei, în curtea lui Pilat.

Și mintea nu pricepe cum ostașul
Deodată, două trupuri a străpuns,
Și două guri uscate se uniră,
Să soarb-amarul fierei, în ascuns.
Și nimeni nu-ndrăzni vreodat-să scrie
Minunea mare - a veșnicei iubiri,
Că iată, pe același lemn al Crucii,
Se-ntâmplă-n taină două Răstigniri.

Și cum El veșnic suie pe Golgota,
Și-i veșnic Răstignitul întru noi,
Tu, maică, Îl urmezi cu pași de sânge
Ca să muriți pe Cruce, Amândoi.
Bătrânii, iscusiți în vorbe-alese,
Văzut-au singuri jertfa-ți de nespus:
De-aceea ei Îți înălțară slavă,
Decât a Îngerilor mai presus.

Dar cine ar putea să povestească,
Stăpână, ˘mpărăteasca slava Ta?
Precum nepovestită-Ți este jertfa,
Mărirea Ți-e Fecioară, tot așa.
Așa Ți s-a lucrat dreptate Ție,
Și-așa rămâne dincolo de vremi,
Ca mai cinstită decât Heruvimii,
Și decât Serafimii să Te chemi.

(Zorica Lațcu - Poezii, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2008, p. 25)